Pe o parte de potecă am pus iarbă și ploaia i-a fost hrană. A ridicat-o mai iute, mai viguroasă. Pe cealaltă parte de potecă n-am apucat să nivelez terenul și să arunc pe el semințele. Ploaia mi-a fost stavilă.
Mă uit la poteca asta care împarte, inegal, două lumi. Și știu că mâine, pe o astfel de potecă va trebui să pășesc. Mâine țin primul curs față în față după aproape un an. Și simt un ghem în stomac. Cinic, mi-a prins bine pandemia – din coconul meu, din locul meu sigur, am putut să fac o mulțime de lucruri pe care, altfel, n-aș fi apucat. Am câștigat zile întregi pe care le-aș fi pierdut în trafic anul ăsta. Am trăit cu mai puțin, cu dorințe mici, fără să simt că îmi lipsește cu adevărat lumea de afară.
Pe de alta parte simt nerăbdarea. Simt emoția privitului în ochi și a comunicării cu tot corpul. Era vremea să mă întorc spre lume.
O să calc ușor pe potecă, să nu se simtă c-am plecat, să nu se audă că vin. O să calc ușor, cât să știu că m-am desprins.
