Articolul Un început de dialog despre un final de viață apare prima dată în Melania Medeleanu.
]]>Cui îi arde să vorbească despre moarte, când e atâta viață de trăit?
La Tedx Cornișa, în mai 2023, am povestit puțin despre de ce cred că merită să ai, o dată în viață, o discuție despre moarte.
Articolul Un început de dialog despre un final de viață apare prima dată în Melania Medeleanu.
]]>Articolul Un Ro-Alert ca să-ți pese apare prima dată în Melania Medeleanu.
]]>Am un respect uriaș pentru muzicieni. Atat de mult talent, atația ani de muncă și de sacrificii. Îi iubesc, îi respect și întotdeauna când intru într-o sală – de teatru, de concert, de spectacol, oricare ar fi el, îmi pun telefonul pe silent.
Dar în urmă cu câteva zile, telefonul meu ar fi fost unul dintre sutele de telefoane incomode. Și, oricât de supărător ar fi pentru vrăjitorii minunați de pe scenă, sunt sigură că oamenii din ei au înțeles.
Dacă alerta ar fi fost despre un incendiu, n-am fi vrut să știm? Oricare dintre noi, din public sau de pe scenă.
Dacă afară ar fi avut loc o explozie sau un accident înfiorător, n-am fi vrut să știm? E o probabilitate mare ca în sala Ateneului să fie unul, doi, zece medici care ar fi putut salva vieți în momente cruciale.
De data asta, însă, n-a fost niciun accident. Au dispărut doi copii. Comentariul care m-a întristat cel mai tare a fost “Și? De ce ar trebui să-mi pese mie ca au fugit doi plozi de acasă?“
De ce ar trebui să-mi pese mie de alții? Vorbim adesea despre țara asta cu dispreț, cu furie, cu dezamăgire. Și uneori pe bună dreptate. Am vrea să ne simțim în siguranță și nu ne iese. Am vrea să nu ne fure nimeni și nu ne iese. Am vrea să trăim înconjurați doar de oameni civilizați și nu ne iese.
Dar n-o să ne iasă niciodată dacă nu ne pasă. Dacă n-o să sărim în căutarea unui copil dispărut din secunda în care am auzit că suntem în zona în care el s-ar putea afla. Dacă n-o să întindem mâna unui om căzut pe stradă. Dacă n-o să reacționăm nicicum când auzim prin pereți urletele unei femei bătute. Dacă n-o să batem la ușa unui vecin despre care știm că a rămas singur. O comunitate se construiește dacă, în primul rând, avem grijă unii de alții. Dacă începem să ne cunoaștem unii pe alții. Dacă ne pasă.
Dacă nu ne simțim prea importanți ca să reacționăm.
Într-o zi, Regina Elisabeta trecea printre supușii săi. S-a oprit în dreptul unei femei și i-a întins mâna. Ce șansă nemaipomenită pentru tânăra aceea! Dar în acel moment, fix în acel moment, din geanta femeii a sunat telefonul. Îi venea să intre în pământ. S-a rușinat toată și nu știa cum să reacționeze. Regina i-a zâmbit și i-a spus: “Răspunde la telefon, dear! Ar putea fi cineva important!”
Mesajele Ro alert apar intempestiv și adesea deranjant, în cele mai nepotrivite momente în viața noastră. Ele există nu doar să ne prevină că în apropiere e un urs, căderi de pietre de pe versant sau vijelie. Ci și să anunțe din când în când că putem să salvăm viața unui om.
Ne dau șansa să aratăm că ne pasă.
Articolul Un Ro-Alert ca să-ți pese apare prima dată în Melania Medeleanu.
]]>Articolul Tu cine ești? apare prima dată în Melania Medeleanu.
]]>Prin aceleași locuri trecea și o femeie tare serioasă. La vederea ei ușile se trânteau, oamenii se închideau în casă și femeia era mereu alungată. Nedumerită, și-a dat hainele jos în speranța că în acest fel va fi mai atrăgătoare. Dar ușile s-au zăvorât și mai abitir iar cei pe care-i mai întâlnea pe străzi o alungau cu pietre.
Bătrânul a văzut-o într-o zi și i-a spus – însoțește-mă! Pe unde merg eu oamenii deschid ușa. Dacă ne vor vedea împreună, vor fi mai îngăduitori. Voi împărți cu tine tot ce primesc, e și-așa prea mult pentru mine.
Femeia l-a privit nedumerită și l-a întrebat – dar cine ești tu? De ce pe mine mă alungă și pe tine te ospătează?
– Eu sunt Povestea! spuse bătrânul. Dar tu cine ești?
– Eu sunt adevărul. Adevărul gol goluț, răspunse femeia și-i întoarse spatele, convinsă că într-o zi va reuși să-i cucerească pe oameni.
Și-au mers din nou din casă-n casă, fiecare pe drumul său, fiecare cu aceeași primire dintotdeauna. Când a obosit, femeia s-a întors spre bătrân. Ușile s-au întredeschis, oamenii au început, timid, să-i zâmbească, ba chiar să-i ofere un pahar cu apă.
Rareori primim cu inima deschisă adevărul gol goluț. Dar îmbrăcat în Poveste e parcă mai ușor de digerat.
Spunem povești de când lumea și pământul. Pentru că ne ajută să ne conectăm, pentru că ne regăsim în ele, ne inspiră, ne motivează sau ne ajută să înțelegem sau să acceptăm mai ușor adevăruri inconfortabile.
Dacă vrei să înveți cum să folosești cât mai bine o poveste într-o prezentare, te aștept cu drag la cursul de Public speaking!
Articolul Tu cine ești? apare prima dată în Melania Medeleanu.
]]>Articolul Plăcintă de mere apare prima dată în Melania Medeleanu.
]]>“Vă lansăm o provocare! Alături de copii să pregătiți, din fructe sau legume de toamnă – dulceață, placintă, zacuscă, nuci umplute sau ale produse făcute în casă!”
O ocazie perfectă de a mai face lucruri cu Radu! Unde mai pui că aveam în casă mere culese chiar de el din copac. Ca să nu mai spun că la capitolul Plăcintă cu mere sunt imbatabilă!
Zis și…
Sunt un adult responsabil și asumat. Înțeleg perfect combinația dintre copil și făină. Și degețele murdare de unt. O să strâng, aia e! N-am știut că adevărata provocare nu e nici măcar separatul albușului de gălbenuș! Nu! Drama începe când ai îndrăznit să spargi oul în locul lui. Practic, i-ai pus la îndoială toată stima de sine, tot ce a încercat el de-a lungul celor 4 ani să-ți arate că a învățat. Oul nr. 2 se sacrifică pe altarul experimentelor de tip încercare-eroare. La fel și oul nr. 3. Și 4. La 5 mă uit panicată în frigider să văd câte mai avem. Iar când pândești momentul în care nu era atent și despici aproape imperceptibil coaja, cât să nu se mai amestece alburiu cu galben, practic ți-ai semnat condamnarea. Unii numesc asta tantrum. Eu cred că e pedeapsa pentru păcatele din ultimele 6 vieți și ți se oferă șansa astfel să te speli de ele. În timp ce încerci să liniștești dragonul, merele se ard liniștite la foc mic și capătă gustul ăla amărui care te face să le arunci cu tot cu cratiță.
Numeri rar până la 1.497.632 ca să te calmezi, așezi copilul la lego și cureți alte 7 mere, pe care le așezi cu stafidele la foc miiiiic, peste care torni apă, fie ce-o fi numai să nu se mai lipească. Zenul revine treptat, căldura maternă se reinstalează, îndulcită și de mirosul de ghimbir care iese din cuptor. Toamna e peste tot, inclusiv în auriul crustei pe care o vezi deja cum se înghesuie peste imbatabila ta plăcintă cu mere.
- Mama, ești drăguță foc!
- Dă-mi un pupat atunci!
- Nu mai am, s-au dus toți la culcare!
Îl simți moliconos în brațele tale, îi pupi tălpile și-l bagi în pat dar ghiaurul se trezește brusc la contactul cu perna: POVESTEEE. Și ca o salbă de ouă sparte, povestea 1 eșuează, ochii sunt în continuare deschiși, la povestea 2 sunt admonestată discret „ – De ce n-ai făcut ca șoarecele, mama? Ieri ai făcut ca șoarecele!” Nu mă-ntrebați cum am făcut, că șoarece sigur n-a fost dar pot să spun că am scos flăcări pe nări când am simțit cum miroase a ars.
Și da, e aproape miezul nopții, copilul doarme iar eu tocmai am pus la cuptor a treia plăcintă cu mere. Imbatabilă, desigur.
La insistențele publicului, iată și rețeta:
5-7 mere curățate, tăiate mărunt, amestecate cu o lingură de zahăr, un praf de sare, o jumătate de linguriță de ghimbir și stafide. Puse pe foc până se înmoaie și apoi date afară la răcit.
2 gălbenușuri, amestecate cu 3 sferturi de pachet de unt, o lingură de zahăr și făină numa’ cât să iasă coca nici prea prea, nici foarte foarte – un strop mai vârtoasă decât cea de cozonac. Jumătate din cantitate se pune la odihnit în tavă, cealaltă se plictisește pe o farfurioară. Ambele se bagă la frigider până se răcesc merele. Le răstorni în tava tapetată deja cu cocă, le întinzi cât să se împrietenească stafida cu bucățile de măr și le acoperi cu plapuma din restul de aluat. Mai sacrifici un gălbenuș de ou și-l îneci într-un strop de lapte iar amestecul asta îl pui fix înainte să bagi tava în cuptorul pre-încins. De aici mai ai doar un singur lucru de făcut: să te asiguri că nu se arde.
Articolul Plăcintă de mere apare prima dată în Melania Medeleanu.
]]>Articolul Pentru că așa vrea mușchii mei! apare prima dată în Melania Medeleanu.
]]>Doar că, de fapt, nu era vorba despre nicio negociere ci despre comunicarea unei decizii unidirecționale: scăderea salariului cu mai mult de 30%.
Am trecut și eu prin asta, știu cum se simte. E nedrept si trist. Dar uneori, să zicem, decizia e inevitabilă. Ceea ce este însă evitabil este umilirea persoanei afectate de această decizie. Puțină empatie, puțină încurajare ar fi extrem de utile într-un astfel de context.
Dar iată cum a decurs dialogul, în relatarea Alexandrei:
“D-l Pungă (țipând – reușind astfel să o sperie pe doamna secretară aflată în birou și să mă intimideze pe mine): MĂI FATO, dacă îți convine să joci pe suma asta, bine! Nu-ți convine – PA! – te-am înlocuit!
Eu: Vă rog frumos, nu îmi vorbiți pe tonul ăsta. Sunt actriță cu studii și ne aflăm într-o instituție de cultură. Nu cred că e în regulă să ne adresăm așa/
D-l Pungă: IEȘI AFARĂ DIN BIROUL MEU!! IEȘI AFARĂ ACUM!!!
Eu: (emoționată și prodund afectată) Nu înțeleg tonul ăsta. Mă doare că ne vorbim așa. (scot telefonul, nici acum nu știu de ce)
D-l Pungă: (Urmărindu-mi mișcările și coborându-și brusc vocea – cred că s-a și oprit din mestecat): Te-am rugat să ieși afară din biroul meu.
În momentul acela realizam că nu voi mai juca în spectacol. Și foarte probabil nu voi mai face parte nici din următorul proiect pentru care dădusem deja casting și fusesem selectată și care urma să aibă premieră în toamnă. Și nici măcar nu era vorba de bani. Da, discuția pornise de la bani, dar deviase foarte repede ca urmare a faptului că am avut îndrăzneala să… negociez, lucru pentru care fusesem invitată. “
I-am citit relatarea cu un nod în gât, infinit mai puțin incomod decât trebuie să fi fost pentru ea. M-a înfuriat calitatea umană a personajului numit într-o funcție din care ar fi trebuit să găsească soluții pentru teatru și pentru oamenii din echipă. Dar mărturisesc că a trecut pe lângă mine calitatea lui politică. De, pădurea și uscăturile ei!
Dar azi, la trei ani de la acest incident, am regăsit-o pe Alexandra într-o nouă postare siderantă. O nouă întâlnire cu același domn Pungă, vicepreședinte ALDE.
A, Alexandra! mi-am spus după ce am citit primul rând, în care erau cuvintele “prima zi de filmare”, „bucurie”, „Dan Pița”. Entuziasmul mi s-a stins însă îndată ce în peisaj a aparut punga, de astă dată director al Centrului de cultură de la Palatele Brâncovenești, locul în care se filmează. Recunosc că pe oamenii pe care-i antipatizez strașnic, așa cum probabil i se întâmplă Alexandrei cu acest om, prefer să-i ocolesc. Dar trebuie că era complicat întorsul din drum așa că cei doi oameni dau nas în nas și, potrivit Alexandrei, are loc următorul dialog:
“El: Tu ești aici? La Dan Pița?
Eu: Da, am venit să filmez.
El: Să filmezi? Da’ ce, ești actriță?
Eu: Dar ce altceva?
El: Nu știu, credeam că femeie de serviciu…
Eu: Nu, actriță.
EL: Ba nu. Uite că vorbesc eu să nu mai fii! Vorbesc serios, vorbesc să nu mai fii. Nu mai filmezi că nu vreau eu.“
Și acum vine partea care mă revoltă cel mai tare. Voia lui se face.
“Puțin mai târziu, în timp ce eu completam datele în contract. Dă târcoale mesei, vine în ceafa mea și întreabă:
Pungă: Acum completează contractul? Că nu e ok, nu trebuie să fie aici.
Producatorul: De ce?
Pungă: Hai să-ți zic.
Și au plecat. Și mai târziu, îl văd cu asistenta de regie, vorbind și arătând spre mine.
Cert e că la sfârșitul zilei primesc mesaj de la respectiva asistentă că nu mai pot veni mâine la filmare”.
Pentru că așa a vrut el. Așa a dispus el. Nu pentru că talentul ei ar fi pus la îndoială, nu pentru că nu avea competența de a juca în acel rol, ci pentru că așa a vrut el.
Acum, eu să fiu Dan Pița, un regizor cu așa faimă și așa forță, m-aș revolta instantaneu. Cum adică vine domnul Pungă și-mi spune pe cine am voie și pe cine nu am voie să iau în filmul pe care eu îl regizez? Sau să fiu producătorul acestui film și să vină pungă să-mi dea o plasă din asta? Sigur, Alexandra e o piesă mică din acest mecanism, dispensabilă, ușor de înlocuit. Dar dacă pleci capul acum și așa, într-o zi punga îți va sta pe cap și te vei întreba de ce nu poți respira.
1 din 5 români a ales să plece din România. Unii din cauza sărăciei, alții pentru că au găsit afară oportunități care nu le sunt la îndemână aici. Dar cred ca groaznic de mulți au plecat tocmai din cauza pungilor. Pungi la tot pasul. Pungi pline cu mizerie de care te împiedici pe munți și dealuri. Pungi care alunecă pe râuri și sufocă tot. Pungi care se pun de-a curmezișul și nu lasă oamenii să înainteze pe drumul lor.
Desigur, aceasta e versiunea Alexandrei despre experiențele prin care a trecut. (pentru ambele are și martori). Dar n-aș lăsa povestea așa. Haideți să avem toate versiunile. Haideți să-l întrebăm pe dl Pungă dacă e adevărat și, dacă da, de ce a procedat așa. Haideți să-l întrebăm pe dl. Dan Pița dacă știe ceva despre cum se iau decizii legate de filmul pe care-l regizează. Haideți să-l întrebăm pe producătorul filmului dacă a fost în vreun fel amenințat așa încât să ia o astfel de decizie, fără nicio explicație profesională.
Nu mai sunt jurnalist. Aș fi pus chiar eu aceste întrebări. Dar sunt sigură că există o mulțime de jurnaliști care au încă microfon și o platformă de unde pot spune toată povestea.
Haideți să nu lăsăm lucrurile așa. Pentru că oricare dintre noi poate fi o Alexandră, sufocată de un politician second hand doar pentru că așa vrea el. Pentru că poate. Pentru că ăsta e felul în care el înțelege puterea care i-a fost dată.
V-aș fi recunoscătoare dacă ați nominaliza, cu tagg, în postarea de pe FB un jurnalist care ar putea pune aceste întrebări. Sau un politician de la partidul din care face parte dl Pungă. Poate nu toți politicienii din ALDE sunt la fel.
Articolul Pentru că așa vrea mușchii mei! apare prima dată în Melania Medeleanu.
]]>Articolul TIMP pentru noi apare prima dată în Melania Medeleanu.
]]>Învârteam cele trei cifre ale telefonului cu disc pentru că nu aveam ceas în casă și simțeam cumva că se apropie vremea să vina ai mei de la serviciu. Mă pregăteam din timp deci, așa încât atunci când se auzea cheia în broască, toți șefii îngerilor părea că s-au coborât asupra blondinei tunse castron, concentrată complet deasupra caietului de teme. Mă trădau juliturile proaspete, pe care doar scoarța de copac știe să le așeze pe genunchi.
- La semnalul următor va fi ora!
Și o voce metalică îți comunica precis ora și secunda. Era un apel taxabil din câte-mi amintesc. Modic, dar costa.
Au fost însă vremuri când Ruth Bellville, cunoscută și sub numele de Greenwich Time Lady, a făcut o avere vânzând….timp.
Într-o piațetă aglomerată era instalat un ceas pe care tatăl lui Ruth, John, angajat la Observatorul Greenwich, îl regla în fiecare dimineață. Pe bază de abonament sau cu taxă suplimentară pentru one timeri, Ruth dezvelea ceasul, așa încât oamenii pentru care timpul conta să-și poata regla ceasurile.
În 1836 serviciul avea peste 200 de abonați.
Îți dai seama, uitându-te în urmă, ce drum lung am străbătut până aici și totuși, cât timp pierdem cu tot felul de ciondăneli pe care nu le-am mai avea daca am investi putin mai mult timp în calitatea relațiilor noastre. Cu noi, cu familiile noastre, cu prietenii și apoi cu cercul lărgit – cu omul care ne vinde pâinea, cu vecinul pe care-l vezi singur ore în șir pe banca din fața blocului, cu colegii de grădiniță sau de școală ai copilului tău.
Și-mi vine în minte cântecul celor de la Om la LUNA – E Timp pentru noi, așa că-mi iau azi puțin timp să stau sub un stejar bătrân și să câștig niște timp bun cu o carte în mână.
Informațiile despre Beth le-am aflat din Newsletterul Savantgarde.
Articolul TIMP pentru noi apare prima dată în Melania Medeleanu.
]]>Articolul ASUMARE apare prima dată în Melania Medeleanu.
]]>Un obstacol care risca să mă trimită înapoi în redacție, cu restricție de apariție pe post până la îmbătrânirea adecvată rolului. (Acu’, dacă mă gândesc bine, poate ar fi fost mai înțelept să petrec mai mult timp în rol de reporter sau editor, sigur aș fi învățat mai repede meserie!)
Comisia m-a studiat din picioare până-n cap. Cu picioarele era mai simplu – erau ascunse sub masa de știri, nu puneau probleme majore. Dar capul….machiajul prea simplu, părul prea lejer pe umeri, zâmbetul prea prezent nu se pupau deloc cu modelul de prezentator serios pe care și-l doreau. Așa că într-o zi, o echipă de stiliști m-a tuns și m-a vopsit, mi-a ales sacouri sobre și am primit lângă mine un prezentator de știri matur pe care rareori îl vedeam râzand. Gata, eram pregătită.
Pe stradă, oamenii care mă vedeau nemachiată îmi spuneau că semăn cu o doamnă de la televizor – doar că aia e mai bătrână. Sau mă întrebau dacă sunt surioara Melaniei Medeleanu. Nici eu nu mă recunoșteam cu cei 7-8 ani în plus așa că, nu o dată, îmi rugam colegii să-mi întoarcă monitorul de control. Nu mă puteam uita la mine. Naturalețea nu era la mare căutare.
I-am înțeles. Tinerețea nu e chiar un as în mânecă atunci când vrei să pari jurnalist cu experiență, credibil.
Și dacă tot veni vorba despre credibilitate, nici tatuajele nu ajutau prea tare. În general, zic! (mie mi-a fost prea frica de ace si de regrete ulterioare). Am avut colegi care-și trăgeau iute mânecile cămășii să le ascundă. Așa că m-am bucurat când am văzut la CNN știrea despre o jurnalistă Maori care a devenit primul prezentator de știri de prime time cu un tatuaj pe față!
Moko kauae se numește tatuajul tradițional pentru femeile Maori, care se face pe bărbie. Bărbații își acoperă aproape toată fața.
I-a trebuit ceva timp dar si ceva curaj lui Oriini Kaipara! Jurnalist cu ștate vechi, Oriini a decis să-și facă tatuajul abia în 2019, din motive care țin de identitatea sa și de istoria poporului său. „Când mă uit în oglindă, spune Oriini, nu mă văd doar pe mine. Îmi văd bunica și mama, îmi văd fiicele și pe femeile care ne urmează nouă, văd toate fetele și femeile Maori de la care îmi iau forța.” Cum a fost primită?
Ca peste tot – cu aplauze și înjurături.
Asumare. Atitudine. Să fii tu chiar și atunci când, sau mai ales atunci când cei din jur ridică din sprânceană și te analizează prin prisma propriilor prejudecăți și frici. “Altfelul” e pentru mulți amenințător și i se vor opune.
Dar dacă „altfel” e ce simți, ce crezi, ce ești, să-ți dai voie să fii e șansa să trăiești viața ta și nu pe cea pe care alții o creionează pentru tine. Șansa să fii, cu ocazia asta, singurul responsabil pentru fericirea sau nefericirea ta.
Oriini, you rock!
Sursa: CNN
Articolul ASUMARE apare prima dată în Melania Medeleanu.
]]>Articolul Cine sunt eu când nu….. apare prima dată în Melania Medeleanu.
]]>M-am aruncat în 2021 cu tot ce-am avut, cu fiecare resursa de energie – a fost de plâns? Am plâns cu spume. A fost de râs? Am râs cu toată inima! A fost de muncă? Am muncit fără pauză. Fără regrete, fără compromisuri, fără nevoia de a mă opri. 12 proiecte, unul pe lună. Nici nu se termina bine unul și o luam de la capăt cu următorul. Cursuri? În fiecare săptămână, pe orice fus orar, cu oameni din toată țara și lumea. Interviuri la Europa Fm? Montat, editat, scris! Și mi-a plăcut. Cât de mult mi-a plăcut!
Până la final de noiembrie, când, după câteva ceasuri de vorbit am simțit cum e gata. Mi se stinge glasul. Tocmai primesem vestea grozavă că HBO mă alesese drept voce pentru documentarul România sălbatică! Eram în culmea fericirii și mă întrebam ce și de unde să mai scot din calendar ca să încapă visul asta. Două săptămâni de muțenie pentru cele 3 zile de înregistrare. Apoi gata din nou. Am anulat tot ce s-a putut – cursuri, discursuri, vorbit la telefon – mi-a mai rămas doar mailul. Așa că, dacă tot nu puteam lucra, am luat decizia curajoasă a primei vacanțe fără Radu. 5 zile de relaxare.
Aici a apărut și marea surpriză. Marele câștig al vacanței a fost somnul – se fac deja 3 ani de când nu mai dormisem o noapte întreagă. Așa că da, am dormit cât a încăput. Apoi mi-am terminat repede de citit cartea. Și a urmat panica. Departe de casă, cu net cu țârâita și cazare luată într-o zonă suficient de sălbatică încât să nu fie prea multe de făcut – că de, am vrut liniște – m-am surprins anxioasă. Simțeam permanent nevoia să lucrez la ceva, mă enervam că netul nu mă ajută să ajung la informație, că nimeni în jur nu părea interesat să vorbească despre proiecte și planuri pe 2022.
Îmi place ce fac. Nu, nu-mi place, e mai mult de atât – iubesc ce fac. Sunt dependentă de munca mea, îmi aduce roade și rost. Dar ce nu mai știu – și m-a surprins teribil – e cine sunt eu când nu muncesc sau când Radu nu e lângă mine.
Dacă într-o zi imi voi pierde glasul de tot (și munca mea e în uriașă măsură legată de a vorbi), dacă într-o zi nu voi mai reuși să strâng fondurile necesare pentru proiectele de la Zi de BINE – dacă va trebui pur și simplu să iau o pauză mai lungă – ce rămâne din mine? În jurul meu oamenii vorbesc despre perioada asta ca fiind una de autodescoperire – unii gătesc mai mult, se reprofilează, alții și-au găsit tot felul de hobby-uri.
Eu nu mai știu ce (altceva) îmi place să fac. Sau la ce (altceva) mă pricep.
Așa că iau cu mine în 2022 o întrebare care-mi pare deja copleșitoare – cine sunt eu atunci când îmi rămân doar mie?
Articolul Cine sunt eu când nu….. apare prima dată în Melania Medeleanu.
]]>Articolul “Bă, ONG-istule!” apare prima dată în Melania Medeleanu.
]]>Replica era adresată unei doamne care comentase la una dintre postarile mele. Mi-a urlat în urechi disprețul. Ce scursură a societății trebuie să fii dacă, ia uite, în loc să muncești ca un om responsabil, ai timp de acțiuni de binefacere.
Aș vrea să cred că e o opinie izolată. Că e cineva care pur și simplu a încurcat borcanele, n-a înțeles cum stă treaba, prea prinsă în treburile ei de om mare.
Dar adevărul e că am mai auzit replica – ironică sau condescendentă, acuzatoare alteori – ea pune la îndoială orice ființă care și-a permis să simtă că viața e mai mult decât casă, serviciu și distracție. Mai mult decât atât, presupune că a lucra într-un ONG e o chestiune pe care o faci printre picături, dacă mai încape.
Replici ca aceasta arată că a fi ONG- ist nu e o treabă de luat în serios. E, așa, o etapă romantică din viață, dar mai devreme sau mai târziu o să te apuci totuși de ceva care merită respect.
- Florența Ilie – de la Asociația Magic – mi-e la îndemână să vorbesc despre ea, pentru că o știu ca pe buzunarele mele. Telefonul ei e întotdeauna deschis, la orice oră din zi și din noapte, că omul care te sună cu o grijă nu se uită la ceas. Când am făcut Magic Home, refugiul părinților care au copii internați la IOB, Florența a încercat întâi să gestioneze situația de la ea de acasă. Dar ei, părinții, erau prea mulți – un du-te vino continuu, la ore așa de diferite, că numai drumurile până acolo să le deschidă îi ocupau ziua. Florența n-a stat pe gânduri. S-a mutat acolo.
2. Marian Ursan – vine dintr-o familie de romi din Călărași. Într-o comunitate în care nunțile și praznicele se fac în stradă, el a înțeles așa- că trebuie să-i fii omului aproape și la bine și la rău. În 2011 a făcut Asociația Carusel, care are grijă de oamenii străzii. Iese noaptea pe străzi să le dea un ceai și o pătură. Intră în canale – da, acolo unde pute, ca să-i scoată și să-i ducă la un centru unde să facă un duș, să-i examineze un doctor. Femeilor le dă tampoane. Împarte cu ei biscuiți. Le vorbește. Îi ascultă. Le organizează înmormântările și le pune pălărie în sicriu, că asta le-a fost ultima dorință.
- Magda Săvuică – Om de comunicare. Făcea drumuri la Vaslui cu pachete pentru nevoiași. De două ori pe an. Se încărca cu poveștile lor și apoi, juma’ de an îi purta prin suflet și se întreba cui or fi rămas. Într-o zi și-a făcut bagajul pentru două săptâmâni. De atunci s-a mai întors în București doar în vizită. Între timp, pe unul dintre copiii pe care i-a salvat de la îngheț l-a și adoptat. Azi umblă din sat în sat, din casă în casă – care stau să cadă. Vorbește cu băbuțe și moșnegi fără dinți în gură, spală și îmbracă prunci, le duce mâncare și cărți.
Trei din niște sute de oameni pe care i-am cunoscut de când am devenit ONG-istă.
N-au program de la 8-4. Nici la 5. Nici la 6 – putem continua cu numărătoarea. Se uită la ceas doar ca să vadă cât bine mai încape într-o zi.
Aș vrea să fiu ca ei? Și dacă-aș vrea n-aș putea. Nu înțeleg de unde au atâta forță.
Fiecare dintre ei a început ca voluntar. A fost acolo un strigăt, o chemare, o nevoie acută de a nu trăi doar pentru sine.
Grijă mare, voluntari, nici nu știți ce primejdie vă paște! Timpul vostru, dăruit astfel, se poate transforma într-o zi într-o meserie. Deloc ușoară, cu bemol peste bemol la capitolul viață personală, dar cu inegalabila satisfacție pe care numai să fii de folos cuiva ți-o poate da.
Azi e ziua internațională a voluntariatului. Cât am avea de sărbătorit pentru fiecare om ajutat! Cât de plâns pentru cei pe care i-am lăsat în urmă!
La mulți ani, voluntari! Azi închin un pahar în cinstea noastră!
Sursa foto: cmmb.org
Articolul “Bă, ONG-istule!” apare prima dată în Melania Medeleanu.
]]>Articolul A furat dar a și…. apare prima dată în Melania Medeleanu.
]]>
Articolul A furat dar a și…. apare prima dată în Melania Medeleanu.
]]>