Aveam mereu arătătorul murdar. Cred că trecusem totuși într-a patra când tovarășul Bălașa ne striga pe rând să citim cu voce tare lecția.
– Pune degetul pe cuvânt! Pe fiecare literă dacă e nevoie!
Și arătătorul trecea peste fila plină de sublinierile și ștersăturile atâtor mâini prin care ajunseseră pe vremea când manualele se dădeau din generație în generație.
Cuvintele ieșeau sacadat, ca un roboțel – care – le – desci-frea-ză – fără – să – le – în-țe-leagă -sensul. Ritmul se dovedea monoton. Fiecare propoziție începea și se termina la fel. Nimic nu era important, nimic nu merita scos în evidență. Nu trezea nicio emoție, nu lăsa în urmă niciun gând. O înșiruire de cuvinte și atât.
Cam așa cum citește domnul de mai jos. Ca și în postarea anterioară, numele, funcția, partidul nu m-au interesat. Ci doar felul în care transmite mesajul.
Din fericire, am avut șansa unui învățător care nu ne-a lăsat la nivelul ăsta și ne întreba mereu: ce-a vrut să spună autorul? Dar cum oare ar spune-o el, dacă ar fi acum în fața mea?
Mi-ar plăcea să știți că cititul expresiv nu ține doar de inteligență sau de talent (deși, desigur, ajută!). Am întâlnit mulți oameni deștepți dar lipsiți de expresivitate în lecturare. Au făcut prezentări, au ținut discursuri, fără să fie nevoiți să citească și expunerea liberă le-a asigurat naturalețea de care era nevoie pentru a-și transmite mesajul.
Ce taxez acum nu e inteligența vorbitorului, nici valoarea ideilor transmise de la tribuna Parlamentului (merită și acestea o discuție dedicată). Ci doar felul în care ele sunt expuse. Și fac asta cu speranța că aceia care simt că e ceva în neregulă cu felul în care citesc cu voce tare (că în mintea noastră suntem toți Al Pacino!) înțeleg că nu e niciodată prea târziu să corectezi. Primul pas, însă, e conștientizarea și ăsta e rolul acestor exemple. Negative, deocamdată dar o să caut și pozitive 🙂
Cuvintele sunt, de fapt, haina care îmbracă o idee.
Să zicem că ideea e corpul. E bine să avem grijă de el, să fie sănătos, să aibă putere. Altfel o să ne fie mai greu să ieșim în lume. Cuvintele sunt hainele. E important să se potrivească pe trupul tău. Nici prea strâmte, să pocnească, nici prea lălâi, să te ascundă de tot. Și, desigur, ținuta întreagă – nu poți să ieși doar în sacou și papuci.Dar mai e ceva: cum le porți. Atitudinea. Pe un manechin care nu știe să defileze, hainele pot părea nepotrivite, oricât de frumoase ar fi.
Reguli de bază atunci când ai de ținut un discurs:
- Asigură-te că ai o idee care merită scoasă în lume.
- Alege cuvintele potrivite în care să o îmbraci.
- Adoptă atitudinea care să pună ideea în valoare. (Dacă e un discurs citit, învață să citești expresiv!)
Asta pe scurt. Pentru varianta extinsă am trei propuneri:
- Intră pe Youtube, Parlamentul României și urmărește cât mai multe declarații politice. Vei înțelege repede ce să nu faci niciodată când ai de ținut un discurs. (desigur, sunt, din fericire, și excepții)
- Caută alte discursuri care ți-au atras atenția de-a lungul timpului și notează ce anume ți-a plăcut. După câteva astfel de exerciții vei constata că, cel mai probabil, există un numitor comun al discursurilor reușite.
- Te-aștept aici și aici. Și aici.
Dacă ai găsit un discurs politic numai bun de analizat (ideal al unui parlamentar român), lasă un link în comment, să zicem și de bine.
